ფილმი სიზმარივითაა. ფილმი მუსიკასავითაა. არც ერთი სხვა სახეობა ისე არ აღწევს სულის სიღრმეებში, როგორც კინოხელოვნება. მხედველობის ნერვის მცირედი გაღიზ… - Ingmar Bergman

Nu citesc ziare,nu ascult şi nici nu mă uit la pogramele de ştiri.Încet şi pe neobservate dispare cel mai credincios tovarăş din viaţa mea:anxietatea,moştenită atât de la mama cât şi de la tata,aşezată chiar în centrul identităţii mele,demonul şi în aceelaşi timp prietenul şi stimulatorul meu.Mi se antenuează nu numai suferinţa,angoasa şi sentimentul de umilire ireparabilă,dar mi se eclipsează şi estompează şi forţa propulsivă a creativităţii.
Aş fi putut rămâne un caz medical pentru tot restul vieţii mele.Existenţa îmi era aşa de plăcută în aceea stare de melancolie.Ea era ocrotită cu atâta delicateţe.Nimic nu mai este real,nimic nu mai are vreo importanţă,nimic nu mai este neliniştitor sau chinuitor.Mă mişc cu precauţie,reacţiile îmi sunt întârziate sau inexistente,sexualitatea încetează,viaţa este o elegie,un madrigal cântat de un cor,undeva departe,sub o boltă cu ecou,în timp ce ferestrele rotunde cu vitralii strălucesc şi spun poveşti care nu mă mai intereseză.

مرة أو مرتين في حياتي كلها روادتني فكرة الانتحار، وفي شبابي أقدمت على محاولة فاشلة، لكنني لم أنظر إليها بجدية. لقد كان فضولي عظيمًا وحبي للحياة قويًا وخوفي من الموت لا يتزعزع.

ومع ذلك فإن موقفي من الحياة يفترض وجود سيطرة مستمرة ولائقة على العلاقة بالواقع والتخيلات والأحلام. وعندما كانت تتعطل هذه السيطرة –وهو أمر لم يحدث لي من قبل حتى في طفولتي المبكرة- كانت انظمتي تصاب بالخلل وتتعرض هويتي للخطر، فأسمع صوت أنيني يشبه كلب جريح، نهضت من الكرسي وكنت على وشك أن أُلقي بنفسي من النافذة.

I understand, all right. The hopeless dream of being - not seeming, but being. At every waking moment, alert. The gulf between what you are with others and what you are alone. The vertigo and the constant hunger to be exposed, to be seen through, perhaps even wiped out. Every inflection and every gesture a lie, every smile a grimace. Suicide? No, too vulgar. But you can refuse to move, refuse to talk, so that you don't have to lie. You can shut yourself in. Then you needn't play any parts or make wrong gestures. Or so you thought. But reality is diabolical. Your hiding place isn't watertight. Life trickles in from the outside, and you're forced to react. No one asks if it is true or false, if you're genuine or just a sham. Such things matter only in the theatre, and hardly there either. I understand why you don't speak, why you don't move, why you've created a part for yourself out of apathy. I understand. I admire. You should go on with this part until it is played out, until it loses interest for you. Then you can leave it, just as you've left your other parts one by one.