If one's different, one's bound to be lonely. - Aldous Huxley

Când eşti copil, mintea-ţi este un fel de soluţie saturată de sentiment, o emulsie a tuturor fiorilor — dar în stare latentă, într-o stare de nedeterminare. Îţi pare, spuse el încet, pe când stăm şi ne uitam în jos la faţa aceea micuţă pe care somnul o transfigurase în imaginea unei seninătăţi nepământene, îţi pare groaznic de rău pentru ei. N-au idee ce-i aşteaptă. Şaptezeci de ani de ambuscade şi trădări, de capcane camuflate şi decepţii. Şi de haz - asta-i momeala pusă în capcană. Distracţii — tot felul de distracţii. Distracţii sexuale, distracţii gastronomice, distracţiile puterii, ale confortului, posesiunii sau cruzimii. Ce fel de capcane îl mai aşteaptă pe micuţul drăgălaş culcat acolo sus în pătuţ? Nu te lasă inima să te gândeşti. Singura alinare e că nu ştii nimic înainte de întâmplare, iar apoi uiţi, sau îţi devine totul indiferent. Fiecare scenă a balconului se preschimbă într-o afacere de pigmei dintr-un alt univers! Şi desigur, la capăt te aşteaptă întotdeauna moartea.

On the levels of politics and theology, beauty is perfectly compatible with nonsense and tyranny. Which is very fortunate; for if beauty were incompatible with non­sense and tyranny, there would be precious little art in the world. The masterpieces of painting, sculpture and architecture were produced as religious or political propaganda, for the greater glory of a god, a govern­ment or a priesthood. But most kings and priests have been despotic and all religions have been riddled with superstition. Genius has been the servant of tyranny and art has advertised the merits of the local cult. Time, as it passes, separates the good art from the bad meta­physics. Can we learn to make this separation, not after the event, but while it is actually taking place? That is the question.

Isn't there something in living dangerously?