No science of religion (history, psychology, or sociology of religion) understands the reality of religion. Science can know and understand religions… - Karl Jaspers

Când însă se produce catastrofa, când asupra lui se abate nedreptatea, când propriul polis îl nimiceşte, el se comportă după principiul: mai bine să înduri decât să comiţi o nedreptate. Socrate nu trăieşte nici o pornire de revoltă împotriva statului său, împotriva lumii şi a Divinităţii. Pentru el nenorocirea nu ajunge să constituie un obiect de discuţie în sensul că Divinitatea ar avea nevoie de o justificare. Merge la moarte fără revoltă sau înverşunare. Pentru el nu există nici deznădejdea legată de problema teodiceei, şi nici soluţia ei consolatoare. Dimpotrivă, el trăieşte cu calmul senin întemeiat pe certitudinea necircumstanţială pe care o are în privinţa dreptăţii. E indiferent cum sunt repartizate în lume bunurile fericirii, esenţială nu e decât viaţa trăită după norma adevărului, normă care ţi se limpezeşte prin procesul de gândire. Dacă omul vrea o garanţie, o ştiinţă, cunoştinţe religioase despre Divinitate, nemurire, despre sfârşitul tuturor lucrurilor, Socrate îi refuză toate acestea. Rostul omului este să îndrăznească să mizeze pe faptul că binele este. Neştiinţa pozitivă trimite tot mereu înspre acel punct unde eu sunt eu însumi, pentru că recunosc binele ca fiind adevărul, şi ştiu unde depinde de mine să-l şi fac.

Mravnost vždy určují také cíle, které nepřesahují svět. Morálně mohu být povinen nasadit svůj život, je-li naděje na uskutečnění určitého cíle. Avšak z morálního hlediska neexistuje požadavek obětovat život, vím-li jistě, že se tím ničeho nedosáhne. Z morálního hlediska existuje požadavek dát život v sázku, ne však požadavek zvolit jistou záhubu. Morálně se v obou případech požaduje spíše opak: nečinit to, co je vzhledem k světským účelům nesmyslné, nýbrž zachovat si život pro jejich uskutečňování.

Ale je v nás vědomí viny, které má jiný zdroj. Metafyzická vina je nedostatek absolutní solidarity s člověkem jako člověkem. Tato solidarita zůstává trvalým požadavkem i tam, kde už morálně smysluplný požadavek končí. Je porušena, přihlížím-li, jak dochází k bezpráví a zločinu. Nestačí, že dávám obezřetně život v sázku, abych tomu zabránil. Jestliže k tomu dochází a jsem při tom, a zůstávám naživu, zatímco druhý je vražděn, pak je ve mně hlas, díky němuž si uvědomuji: to, že ještě žiji, je moje vina.

Rohde became more and more firmly bound to the bourgeois world, its institutions and accepted opinions. … The contrast between the two natures makes Rohde and Nietzsche exemplary representatives of two distinctive worlds. In their youth they both live in the realm of boundless possibilities and feel an affinity through the exuberance of their noble aspirations. Subsequently they go in opposite directions. Nietzsche remains young, leaving concrete reality as his task assumes existential import. Rohde grows old, bourgeois, stable, and skeptical. Hence courage is a fundamental trait in Nietzsche, plaintive self-irony in Rohde. … Rohde retained the interests but not the attitudes of his youth; he looked to the world of the Greeks for the object of his contemplation rather than the norm of obligation.