Faith, thought Eszter . . . is not a matter of believing something, but believing that somehow things could be different; in the same way, music was … - László Krasznahorkai

"كان الجميع يتحدث عن "الاندفاع إلى الفوضى الذى لا يمكن إيقافه"، و "عدم إمكانية توقّع شئ فى الحياة اليومية"، و "الكارثة التى تقترب"، وذلك من غير أية فكرة واضحة عن الثقل الفادح لهذه الكلمات المخيفة. وهذا ما جعله يخلص إلى أن جائحة الخوف تلك لم تكن متولدة عن ثقة حقيقية، تزداد كل يوم، بأن هناك كارثة وشيكة، بل عدوى المخيلة التى كانت قابليتها كبيرة للسقوط فريسة الذعر التى تنتجه بنفسها؛ وهذا يمكن أن يؤدى إلى كارثة فعلية آخر الأمر: بكلمات أخرى، الهاجس الزائف الذى يمكن أن يستسلم له إنسان فقد صوابه عندما تحلل البنية الداخلية لحياته (ترابط عظامه ومفاصله وما بينها)، ويتخلى، لشدة طيشه، عن قوانين روحه التى وضعها الأسلاف... إذا فقد قدرته على ضبط العالم المنظم الذى يحفظ له كرامته. كان يقلقه كثيرًا أن أصدقاءه ظلوا يرفضون الإصغاء إليه رغم محاولاته المتواصلة بإقناعهم بهذا الأمر."

It would be better for you to turn around and go into the thick grasses, there where one of those strange grassy islets in the riverbed will completely cover you, it would be better if you do this for once and for all, because if you come back tomorrow, or after tomorrow, there will be no one at all to understand, no one to look, not even a single one among all your natural enemies that will be able to see who you really are; it would be better for you to go away this very evening when twilight begins to fall, it would be better for you to retreat with the others, if night begins to descend, and you should not come back if tomorrow, or after tomorrow, dawn breaks, because for you it will be much better for there to be no tomorrow and no day after tomorrow; so hide away now in the grass, sink down, fall onto your side, let your eyes slowly close, and die, for there is no point in the sublimity that you bear, die at midnight in the grass, sink down and fall, and let it be like that — breathe your last.

În liniștea ce cuprinse dintr-o dată totul, în muțenia profundă în care până și stropii de ploaie plesneau fără zgomot când atingeau pământul, ei crezând că au asurzit, întrucât de simțit simțeau, dar de auzit nu puteau să audă deloc nici vâjâitul vântului, nici acea adiere ciudată, călduță care acum îi atinse ușor, totuși, lui i se păru c-ar auzi cum zbârnâitul necontenit și râsul răsunător de adineauri sunt brusc înlocuite de un chelălăit și răsună sforăituri sinistre, văzând chiar că pornesc după el, astfel că-și acoperi ochii cu brațul și izbucni în plâns. „Vezi asta?” șopti încremenit Irimias, strângând atât de puternic brațul lui Petrina, încât i s-au albit degetele. În jurul trupului se înteți vântul, iar în liniștea deplină cadavrul de un alb orbitor începu să se ridice incert... apoi, când ajunse la înălțimea vârfurilor stejarilor se clătină pe neașteptate, prăbușindu-se convulsiv, ca să ajungă, în final, din nou pe pământ, în mijlocul poieniței. Văzând ce se întâmplă, vocile lipsite de trup de adineauri au început să se certe furios, asemenea unui cor nemulțumit, care iar se vedea nevoit să-și asume un eșec, fără să fi avut vreo vină. Petrina gâfâi. „Tu ai crezut asta?” „Mă strădui să cred”, spuse Irimias, cu fața lividă. „Oare de când tot încearcă? Copila-i moartă de două zile.” „Petrina, poate-i prima dată în viața mea când simt că mi-e frică.” „Cumetre...pot să te întreb ceva?” „Tu ce crezi...?” „Ce cred...?” „Tu ce crezi...ăăă...există și iad...?” Irimias înghiți în sec. „Cine știe. Poate.