...we must never lose sight of that gaze with which we look at things. - László Krasznahorkai

Sheltered spots tend to increase your fear, the fear of the unknown perils of outside,
a fear that simply regenerates and reinforces itself until it becomes overwhelming,
making you incapable of drawing conclusions about what's really taking place outside.

În liniștea ce cuprinse dintr-o dată totul, în muțenia profundă în care până și stropii de ploaie plesneau fără zgomot când atingeau pământul, ei crezând că au asurzit, întrucât de simțit simțeau, dar de auzit nu puteau să audă deloc nici vâjâitul vântului, nici acea adiere ciudată, călduță care acum îi atinse ușor, totuși, lui i se păru c-ar auzi cum zbârnâitul necontenit și râsul răsunător de adineauri sunt brusc înlocuite de un chelălăit și răsună sforăituri sinistre, văzând chiar că pornesc după el, astfel că-și acoperi ochii cu brațul și izbucni în plâns. „Vezi asta?” șopti încremenit Irimias, strângând atât de puternic brațul lui Petrina, încât i s-au albit degetele. În jurul trupului se înteți vântul, iar în liniștea deplină cadavrul de un alb orbitor începu să se ridice incert... apoi, când ajunse la înălțimea vârfurilor stejarilor se clătină pe neașteptate, prăbușindu-se convulsiv, ca să ajungă, în final, din nou pe pământ, în mijlocul poieniței. Văzând ce se întâmplă, vocile lipsite de trup de adineauri au început să se certe furios, asemenea unui cor nemulțumit, care iar se vedea nevoit să-și asume un eșec, fără să fi avut vreo vină. Petrina gâfâi. „Tu ai crezut asta?” „Mă strădui să cred”, spuse Irimias, cu fața lividă. „Oare de când tot încearcă? Copila-i moartă de două zile.” „Petrina, poate-i prima dată în viața mea când simt că mi-e frică.” „Cumetre...pot să te întreb ceva?” „Tu ce crezi...?” „Ce cred...?” „Tu ce crezi...ăăă...există și iad...?” Irimias înghiți în sec. „Cine știe. Poate.

He gained height, grew thin, the hair on his temples had begun to grey, but, now as then, he had none of that useful sense of proportion, nor could he ever develop anything of the sort, which might have helped him distinguish between the continuous flux of the universe of which he constituted a part (though a necessarily fleeting part) and the passage of time, the perception of which might have led to an intuitive and wise acceptance of fate. Despite vain efforts to understand and experience what precisely his 'dear friends' wanted from each other, he confronted the slow tide of human affairs with a sad incomprehension, dispassionately and without any sense of personal involvement, for the greater part of his consciousness, the part entirely given over to wonder, had left no room for more mundane matters, and (to his mother's inordinate shame and the extreme amusement of the locals) had ever since then trapped him in a bubble of time, in one eternal, impenetrable and transparent moment. He walked, he trudged, he flitted - as his great friend once said, not entirely without point - 'blindly and tirelessly... with the incurable beauty of his personal cosmos' in his soul [...]