...what one ought to capture in beauty is that which is treacherous and irresistible... - László Krasznahorkai

În liniștea ce cuprinse dintr-o dată totul, în muțenia profundă în care până și stropii de ploaie plesneau fără zgomot când atingeau pământul, ei crezând că au asurzit, întrucât de simțit simțeau, dar de auzit nu puteau să audă deloc nici vâjâitul vântului, nici acea adiere ciudată, călduță care acum îi atinse ușor, totuși, lui i se păru c-ar auzi cum zbârnâitul necontenit și râsul răsunător de adineauri sunt brusc înlocuite de un chelălăit și răsună sforăituri sinistre, văzând chiar că pornesc după el, astfel că-și acoperi ochii cu brațul și izbucni în plâns. „Vezi asta?” șopti încremenit Irimias, strângând atât de puternic brațul lui Petrina, încât i s-au albit degetele. În jurul trupului se înteți vântul, iar în liniștea deplină cadavrul de un alb orbitor începu să se ridice incert... apoi, când ajunse la înălțimea vârfurilor stejarilor se clătină pe neașteptate, prăbușindu-se convulsiv, ca să ajungă, în final, din nou pe pământ, în mijlocul poieniței. Văzând ce se întâmplă, vocile lipsite de trup de adineauri au început să se certe furios, asemenea unui cor nemulțumit, care iar se vedea nevoit să-și asume un eșec, fără să fi avut vreo vină. Petrina gâfâi. „Tu ai crezut asta?” „Mă strădui să cred”, spuse Irimias, cu fața lividă. „Oare de când tot încearcă? Copila-i moartă de două zile.” „Petrina, poate-i prima dată în viața mea când simt că mi-e frică.” „Cumetre...pot să te întreb ceva?” „Tu ce crezi...?” „Ce cred...?” „Tu ce crezi...ăăă...există și iad...?” Irimias înghiți în sec. „Cine știe. Poate.

...all normal expectations went by the board and one’s daily habits were disrupted by a sense of ever-spreading all-consuming chaos which rendered the future unpredictable, the past unrecallable and ordinary life so haphazard that people simply assumed that whatever could be imagined might come to pass, that if there were only one door in a building it would no longer open, that wheat would grow head downwards into the earth not out of it, and that, since once could only note the symptoms of disintegration, the reasons for it remaining unfathomable and inconceivable, there was nothing anyone could do except to get a tenacious grip on anything that was still tangible…

...the task was not to choose but to accept, there being no obligation to choose between what was appropriate and what was inappropriate, only to accept that we are not obliged to do anything except to comprehend that the appropriateness of the one great universal process of thinking is not predicated on it being correct, for there was nothing to compare it with, nothing but its own beauty, and it was its beauty that gave us confidence in its truth — and this, said Korin, was what struck him as he walked those hundred furiously-thinking paces on the evening of his birthday: that is to say he understood the infinite significance of faith and was given a new insight into what the ancients had long known, that it was faith in its existence that had both created and maintained the world; the corollary of which was that it was the loss of his own faith that was now erasing it, the result of which realization being, he said, that he experienced a sudden, utterly numbing, quite awful feeling of abundance...