I se păruse că fusese păcălit, că cineva îşi bătuse joc de el lăsându-l să creadă că tinereţea nu e totuna cu numărul anilor, şi că poţi să-ţi numeri… - Mircea Eliade

Dar cel care a cunoscut unirea aceea de neînțeles pentru experiența și mintea omenească, știe că de la un anumit nivel viața nu mai are sfârșit, că omul moare pentru că e singur, e despărțit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrățișare se regăsește pe sine într-o ființă cosmică, autonomă și eternă.

As we have said before, for religious man nature is never only natural. Experience of a radically desacralized nature is a recent discovery; moreover, it is an experience accessible only to a minority in modem societies, especially to scientists. For others, nature still exhibits a charm, a mystery, a majesty in which it is possible to decipher traces of ancient religious values. No modern man, however irreligious, is entirely insensible to the charms of nature. We refer not only to the esthetic, recreational, or hygienic values attributed to nature, but also to a confused and almost indefinable feeling, in which, however, it is possible to recognize the memory of a debased religious experience.

Every ritual repetition of the cosmogony is preceded by a symbolic retrogression to chaos. In order to be created anew, the old world must first be annihilated.