Mircea Eliade Quotes

Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens.

The majority of initiatory ordeals more or less clearly imply a ritual death followed by resurrection or a new birth. The central moment of every initiation is represented by the ceremony symbolizing the death of the novice and his return to the fellowship of the living. But he returns to life a new man, assuming another mode of being. Initiatory death signifies the end at once of childhood, ignorance, and the profane condition.

Camaraderia între un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri, este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminarie unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este, de asemenea, un mare cuvânt, cu majusculă, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane. Tovărăşiile acelea agreabile şi impure pe care le numim prietenii se rezumă de cele mai multe ori la vizite frecvente, la oarecare confidenţe şi la o caldă familiaritate; mai sus nu răzbat...

O văd şi acum. Storurile erau lăsate, şi în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de o cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu ştiu de ce, mi se părea că totul pluteşte acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile, şi lăzi, şi coşuri cu hârtii şi jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Şi atunci, în clipa aceea, am înţeles ce este Sambo. Am înţeles că există aici, pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi — există un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita, apoi, toată viaţa. Căci în Sambo simţeam că nu mai trăiesc aşa cum trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea asta fără nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur că acolo mă aştepta Dumnezeu, şi mă lua în braţe îndată ce-i călcam pragul. N-am mai simţit, apoi, nicăieri şi niciodată, o asemenea fericire, în nici o biserică, în nici un muzeu; nicăieri şi niciodată.

Aş suferi mai mult dacă aş fi respins. Iar eu vreau să înving întotdeauna. De aceea mă arăt retras, dispreţuitor. Nădăjduiesc într-un timp când munca mă va înălţa destul ca să atrag privirile. Suferinţele mele - până atunci - nu le va cunoaşte nimeni.

And since a more convincing argument could not be found — aside from a fatal accident or suicide — this way was chosen: a process of galloping senescence.

Odată, când eram mic, mă întorceam acasă într-un car cu fân. Asta se petrecea la via noastră de lângă Râmnicu-Sărat. Adormisem și m-am trezit deodată, singur în carul cu fân - și deasupra mea erau numai stele. Erau numai stele. Și parcă totul se oprise pe loc. Parcă timpul nu mai curgea. Nu erau decât stele.

"Yet the contents and structures of the unconscious are the result of immemorial existential situations, especially of critical situations, and this is why the unconscious has a religious aura. For every existential crisis once again puts in question both the reality of the world and man's presence in the world. This means that the existential crisis is, finally, "religious," since on the archaic levels of culture *being* and *the sacred* are one. As we saw, it is the experience of the sacred that founds the world, and even the most elementary religion is, above all, an ontology. In other words, in so far as the unconscious is the result of countless existential experiences, it cannot but resemble the various religious universes. For religion is the paradigmatic solution for every existential crisis. It is the paradigmatic solution notb only because it can be indefinately repeated, but also because it is believed to have a transcendental origin and hence is valorised as a revelation received from an *other*, transhuman world. The religious solution not only resolves the crisis but at the same time makes existence "open" to values that are no longer contingent or particular, thus enabling man to transcend personal situations and, finally, gain access to the world of spirit.
This is not the place to develop all the consequences of this close relation between the content and structures of the unconscious on the one hand and the values of religion on the other. We were led to refer to it in order to show in what sense even the most avowedly nonreligious man still, in his deeper being, shares a religiously oriented behavior. But modern man's "private mythologies" -his dreams, reveries, fantasies, and so on- never rise to the ontological status of myths, precisely because they are not experienced by the *whole man* and therefore do not transform a particular situation into a situation that is paradigmatic. In the same way, modern man's anxieties, his experiences in dream

The fact is that in most cases an author does not understand all the meaning of his work. Archaic symbolisms re-appear spontaneously...

cum ar fi fost viaţa noastră? Nu mă gândesc deloc la trupul ei; e destul de uşor să cunoşti şi să uiţi un trup. Dar mă gândesc mai ales la prezenţa ei, la magia ei ascunsă. O zi, o sută de zile, zece ani cu fiinţa aceasta frumoasă sau mai puţin frumoasă, blondă, înaltă, cum o fi, sub acelaşi acoperământ, alături de tine, zi după zi, zi şi noapte! Cum ar fi lucrat magia ei asupră-mi? Cum m-ar fi turmentat prezenţa ei?... Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă şi, fără voia ei, mă destramă şi mă topeşte, până la descompunerea finală.

The crude product of nature, the object fashioned by the industry of man, acquire their reality, their identity, only to the extent of their participation in a transcendent reality.

Perhaps never before in history has the artist been so certain that the more daring, iconoclastic, absurd, and inaccessible he is, the more he will be recognized, praised, spoiled, idolatrized. In some countries the result has even been an academicism in reverse, the academicism of the “avant-garde” - to such a point that any artistic experience that makes no concessions to this new conformism is in danger of being stifled or ignored.

Nu gasesti umilitor ca ai fi putut fi cu desavarsire altul daca te-ai fi nascut la New York in loc de a te naste la Bucuresti? Noi toti suntem din intamplare asa cum suntem. Am fi putut citi alte carti in liceu, am fi putut cunoaste alti oameni, am fi putut calatori in alte tari, am fi putut iubi alte femei...

Ne uitam amândoi în dragoste, ca doi bolnavi care-și alină durerile.

To whatever degree he may have desacralized the world, the man who has made his choice in favor of a profane life never succeeds in completely doing away with religious behavior.