Romanian-French playwright (1909–1994)
Eugène Ionesco (26 November 1909 – 29 March 1994), born Eugen Ionescu, was a Romanian playwright and dramatist, one of the foremost playwrights of Theatre of the Absurd.
From: Wikiquote (CC BY-SA 4.0)
Native Name:
Eugen Ionescu
Alternative Names:
Ionesco
•
Eugen Ionesco
•
Eugene Ionesco
From Wikidata (CC0)
Rhinocéros , Eugène Ionesco
Le Vieux Monsieur et le Logicien vont s’asseoir à l’une des tables de la terrasse, un peu à droite et derrière Jean et Bérenger.
Bérenger, à Jean : Vous avez de la force.
Jean : Oui, j’ai de la force, j’ai de la force pour plusieurs raisons. D’abord, j’ai de la force parce que j’ai de la force, ensuite j’ai de la force parce que j’ai de la force morale. J’ai aussi de la force parce que je ne suis pas alcoolisé. Je ne veux pas vous vexer, mon cher ami, mais je dois vous dire que c’est l’alcool qui pèse en réalité.
Le Logicien, au Vieux Monsieur : Voici donc un syllogisme exemplaire. Le chat a quatre pattes. Isidore et Fricot ont chacun quatre pattes. Donc Isidore et Fricot sont chats.
Le Vieux Monsieur, au Logicien : Mon chien aussi a quatre pattes.
Le Logicien, au Vieux Monsieur : Alors c’est un chat.
Bérenger, à Jean : Moi, j’ai à peine la force de vivre. Je n’en ai plus envie peut-être.
Le Vieux Monsieur, au Logicien après avoir longuement réfléchi : Donc logiquement mon chien serait un chat.
Le Logicien, au Vieux Monsieur : Logiquement, oui. Mais le contraire est aussi vrai.
Bérenger, à Jean : La solitude me pèse. La société aussi.
Jean, à Bérenger : Vous vous contredisez. Est-ce la solitude qui pèse, ou est-ce la multitude ? Vous vous prenez pour un penseur et vous n’avez aucune logique.
Le Vieux Monsieur, au Logicien : C’est très beau la logique.
Le Logicien, au Vieux Monsieur : A condition de ne pas en abuser.
Bérenger, à Jean : C’est une chose anormale de vivre.
Jean : Au contraire. Rien de plus naturel. La preuve : tout le monde vit.
Bérenger : Les morts sont plus nombreux que les vivants. Leur nombre augmente. Les vivants sont rares.
Jean : Les morts, ca n’existe pas, c’est le cas de le dire !… Ah ! ah !… (Gros rire) Ceux-là aussi vous pèsent ? Comment peuvent peser des choses qui n’existent pas ?
Bérenger: Je me demande moi-même si j’existe !
Jean, à Bérenger : Vous n’existez pas, mon cher, parce que vous ne pensez pas ! Pensez
Liber e cel ce nici măcar nu știe că e liber,nici că există libertate,nici că există închisoare.Liber e nu cel ce se află dincolo de bin și de rău,ci în afara obsesiilor libertății și pușcăriei.A dori să nu ai dorințe înseamnă tot a avea o dorință.aceea anume de a nu avea dorințe.Liber,nici măcar liber,nici măcare ne-liber,liber cel ce trăiește oricum,cel ce nici nu acceptă nici nu refuză să trăiască,cel care pentru a trăi și a muri e totuna.
De fiecare dată o iau de la început.Iau întodeauna un caiet nou.De fiecare dată sper că asta va duce la ceva,că va fi o experiență constructivă,că voi deschide o ușă.Dar nu.Pană să ajung la o ușă oarecare,mă opresc în loc.Același obstacol invizibil:dacă ar fi vizibil,l-aș ocoli.Invizibilul e ceea ce mă oprește în loc.Cel puțin ar trebui să încerc să nu mai schimb caietul,să încerc să ajung pană la ultima pagină.Asta ar însemna că voi fi spus aproape tot.Obstacolul e tocmai tot ceea mai am încă de spus.Chiar asta și sunt îmbulzelile invizibile care îmi taie calea.Spațiul meu interior nu e liber.
In spite of all these concerns, in the morning when I left my hotel I went joyfully down the stairs, whistling all the while, and emerged into the street at ten or eleven, whenever I wanted. It was fun, I felt happy, and then I realized that it wasn’t all much fun and I wasn’t all that happy. Had a weight been lifted from my back? The weight of living? I had been born bowed down with grief. The universe seemed to me a kind of enormous cage, or rather a big prison, with the sky a ceiling, and the horizon walls beyond which there had to be something else. But what? I was in a vast space, and yet it was locked. Or rather, I had the feeling I was in a huge ship, and the sky above was an enormous cover. There was a crowd of prisoners, and as far as I could tell most of them were unaware of their condition. What was there beyond the walls? Well, when you really thought about it, there was a positive side to the picture: the daily prison, the little jail inside the big one, had opened its doors to me. Now I was able to stroll at will along the main thoroughfares, the broad avenues of the big jail. It was a world comparable to a zoo in which the animals enjoyed a kind of semi-freedom, with man-made mountains, artificial woods, and imitation lakes, but at the far reaches there were still the same old fences.