-Iti spun un lucru. Ce este mai apropiat decat fratele de frate, mama de copil?Ce este mai apropiat decat mana de gura, gandul de minte? E viziunea, Roger. Nu ma astept ca tu sa intelegi asta...
-Dar pricep,mai incape vorba!
Jocelin isi inalta chipul si deodata zambi:
-Chiar intelegi?
-Dar vine clipa in care viziunea nu mai e decat jocul copilului de-a-sa-zicem.
-Aha!
Clatina din cap, incet, atent; si luminile plutira.
-Atunci nu intelegi deloc. Deloc.

Nu-ţi dai seama ce copleşitor lucru e să simţi câteodată că timpul ţi-a luat-o înainte, că n-ai făcut anumite lucruri esenţiale la vremea lor şi că ai să te trezeşti într-o bună zi singur, îmbătrânit, incapabil de a mai repara ceva.

Aceeași substanță ne compune pe toți - copacul de deasupra capului, piatra de sub noi, pasărea, fiara, steaua, una suntem cu toții și cu toții ne îndreptăm spre aceeași țintă.

Bătrânii se dau în vânt după copii, şi copiii după bătrâni , fiindcă zeilor le place să-i adune pe cei care se aseamănă. Şi de nu luăm în seamă ridurile şi anii pe care îi poartă bătrâneţea, pot semăna două lucruri mai bine decât bătrânul cu copilul?

- Adevărat nu înseamnă felul cum eşti făcut, a spus Calul de Piele. E un lucru care ţi se-ntâmplă. Când cineva ţine la tine vreme-ndelungată, nu doar ca să se joace cu tine, ci fiindcă te iubeşte CU ADEVĂRAT, atunci devii şi tu Adevărat.
- Şi doare? a întrebat Iepurele.
- Uneori, a zis Calul de Piele, care nu minţea niciodată. Dar când eşti Adevărat, nu iei în seamă durerea.
- Şi se întamplă dintr-odată, ca şi cum te-ar fi întors cineva cu cheia, sau pas cu pas? a întrebat Iepurele.
- Nu se-ntâmplă dintr-odată, a spus Calul de Piele. Devii treptat. Şi durează mult. De-asta nu prea li se-ntîmplă celor care se sparg uşor, au muchii tăioase sau trebuie păstraţi cu grijă. În general, când ajungi Adevărat, nu mai ai mult păr, îţi ies ochii din găvane, te lasă încheieturile şi eşti ponosit. Dar lucrurile astea n-au nicio importanţă, fiindcă odată ce eşti Adevărat, nu mai poti să fii urât decât pentru cei care nu-nţeleg.

Amintire

Când zarva zilei se preface-n şoapte,
Şi-n pieţele, de linişte-acum pline,
Şi-aşterne umbra străvezia noapte,
Iar somnul cu răsplata trudei vine,
Atunci începe truda mea şi chinul,
Şi ceasurile picură-n tăcere:
În nemişcarea nopţii simt veninul
Mustrărilor arzând pân' la durere.
În cugetul meu trist, noian de vise,
Sfâşietoare gânduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-şi ghemul nesfârşit.
Şi recitindu-mi viaţa mea în silă
Blestem şi mă cutremur, plâng amar,
Dar rândurile triste de pe filă
Răsar prin pânza lacrimilor iar.

Totul se găsește în puțin. Copilul e mic, dar include omul, creierul e strâmt, dar adăpostește gândirea. Ochiul nu e decât un punct, dar cuprinde spații vaste.

Nu-ţi dai seama ce copleşitor lucru e să simţi, câteodată, că timpul ţi-a luat-o înainte, că n-ai făcut anumite lucruri esenţiale la vremea lor şi că ai să te trezeşti într-o bună zi singur, îmbătrânit, incapabil de a mai repara ceva. Căci ceea ce mă apăsa mai mult în după-amiaza aceea era sentimentul ireparabilului. A trecut ceva, a trecut, şi eu n-am băgat de seamă... E cumplit să-ţi dai seama de asta...

Dar cel care a cunoscut unirea aceea de neînțeles pentru experiența și mintea omenească, știe că de la un anumit nivel viața nu mai are sfârșit, că omul moare pentru că e singur, e despărțit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrățișare se regăsește pe sine într-o ființă cosmică, autonomă și eternă.

Și ca și-acel ce nu mai vrea ce-a vrut,
schimbând prin noul gând pe cele-avute,
așa că lasă totul ce-a-nceput,

așa și eu sub poala coastei mute
gândind îmi mistuii întreaga vrere
ce-ntâi, spre-a-ncepe, atât mi-a fost de iute.

-De-ți prind din vorbe bine-a ta durere-
răspunse umbra cea mărinimoasă-
ți-e sufletul curpins de-acea scădere,

ce-abate-ades de ținta sa frumoasă
pe om, astfel (oprind) ca năzărirea
nălucii lui pe-o bestie fricoasă.

Atâtea cărți, atât de puțin timp.

Te trezeşti că ai devenit ceva, aproape fără să-ţi mai aminteşti începuturile acestei transformări.

Voiam, insa, ca-pana atunci- sa nu tradez nimic din zbuciumul, din intunecimile si flacarile sufletului meu. [...]
Voiam sa trec printre semeni neluat in seama. Sa fiu crezut un adolescent urat si plicticos- si cu toate acestea sa am cugetul si sufletul desprinse din stanca. Sa izbucnesc dintr-o data, coplesind turma taratorilor si uluind neputinta celor care m-au cunoscut si m-au dispretuit. Sa-i biciuesc si sa le necinstesc fetele si sa ma desfat simtindu-mi trupul galgaind de viata rodnica si creatoare.
Nu mi-a placut sa am prieteni. N-am vrut sa-mi descopar sufletul adolescentilor livizi si melancolici. Mandria ca port in mine o taina pe care n-o ghiceste nimeni mi-ajungea.
Si gandul ca voi infricosa candva cetele oamenilor de carne- ma imbata. Eu stiam cine sunt. Si lucrul acesta imi umplea sufletul cu o nemarginita incredere si ma silea sa-mi incordez bratele ca pentru lupta. Cu atat mai mult cu cat nimeni nu banuia cine sunt si ce voi putea ajunge.
...Dar n-a fost asa. Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit si eu sufletul cersind mangaiere si sprijin. Am tradat colturi din taina mea si am lasat sa se vada ceea ce nu trebuia sa cunosc decat eu. M-am vrut neindurat. Si n-am izbutit. Am fost schimbacios si plin de compromisuri, ca orice adolescent. Am facut si eu glume, am ras si eu mai mult decat era nevoie, mi-am risipit si eu timpul in vorba cu colegi imbecili si prieteni plictisitori, am dormit si eu opt ore ca toti ceilalti, am ratacit si eu seara, pe strazi ,murmurand confesiuni[...]
Si nu numai atat. Am nesocotit cea mai frumoasa hotarare a mea: aceea de a pastra in mine, pana la desavarsire, tot ceea ce nazuiam sa impart mai tarziu celorlalti.