Mircea Eliade Quotes

As we have said before, for religious man nature is never only natural. Experience of a radically desacralized nature is a recent discovery; moreover, it is an experience accessible only to a minority in modem societies, especially to scientists. For others, nature still exhibits a charm, a mystery, a majesty in which it is possible to decipher traces of ancient religious values. No modern man, however irreligious, is entirely insensible to the charms of nature. We refer not only to the esthetic, recreational, or hygienic values attributed to nature, but also to a confused and almost indefinable feeling, in which, however, it is possible to recognize the memory of a debased religious experience.

"It is above all the valorizing of the present that requires emphasizing. The simple fact of existing, of living in time, can comprise a religious dimension. This dimension is not always obvious, since sacrality is in a sense camouflaged in the immediate, in the "natural" and the everyday. The joy of life discovered by the Greeks is not a profane type of enjoyment: it reveals the bliss of existing, of sharing — even fugitively — in the spontaneity of life and the majesty of the world. Like so many others before and after them, the Greeks learned that the surest way to escape from time is to exploit the wealth, at first sight impossible to suspect, of the lived instant."

Maitreyi continuă totuşi cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pămîntului. Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtînd inelul şi făgădui: — Mă leg pe tine, pămîntule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pămînt, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mîna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dinţii zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape.

O văd şi acum. Storurile erau lăsate, şi în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de o cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu ştiu de ce, mi se părea că totul pluteşte acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile, şi lăzi, şi coşuri cu hârtii şi jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Şi atunci, în clipa aceea, am înţeles ce este Sambo. Am înţeles că există aici, pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi — există un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita, apoi, toată viaţa. Căci în Sambo simţeam că nu mai trăiesc aşa cum trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea asta fără nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur că acolo mă aştepta Dumnezeu, şi mă lua în braţe îndată ce-i călcam pragul. N-am mai simţit, apoi, nicăieri şi niciodată, o asemenea fericire, în nici o biserică, în nici un muzeu; nicăieri şi niciodată.

Te trezeşti că ai devenit ceva, aproape fără să-ţi mai aminteşti începuturile acestei transformări.

De obicei, nu-mi plac oamenii trişti; cu atât mai puţin femeile triste. Cei mai mulţi dintre noi suferim de tristeţi umilitoare, de ordin biologic sau psihologic. Suntem trişti, pentru că am ratat o afacere, pentru că nu ne funcţioneaza ficatul sau pentru că am pierdut o noapte la chef sau bibliotecă. Iar cu femeile e şi mai penibil. E ceva de duzină în cele mai multe tristeţi feminine.

Without conscious rituals of loss and renewal, individuals and societies lose the capacity to experience the sorrows and joy that are essential for feeling fully human. Without them life flattens out, and meaning drains from both living and dying. Soon there is a death of meaning and an increase in meaningless deaths.

Mă întreb chiar dacă istoria nu ne apare atât de absurdă tocmai din cauza acestei confiscări monstruoase în profitul unui singur fel de a vedea lumea, a unui singur comportament, care nu poate fi decât limitat şi, deci, fals...

"In short, the majority of men "without religion" still hold to pseudo religions and degenerated mythologies, There is nothing surprising in this, for, as we saw, profane man is the descendant of homo religiosus and he cannot wipe out his own history — that is, the behavior of his religious ancestors which has made him what he is today. This is all the more true because a great part of his existence is fed by impulses that come to him from the depths of his being, from the zone that has been called the "unconscious," A purely rational man is an abstraction; he is never found in real life. Every human being is made up at once of his conscious activity and his irrational experiences."

I wanted to study them all; obviously, not as a specialist, but still rigorously, working directly from texts, because I have a horror of improvisation and hearsay learning.

Cine nu ştie, de altfel, că în dragoste nici o certitudine nu e definitivă, că lucrul acela elementar - sentimentul că eşti iubit - trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greşeală surpă totul în nebunie şi dezgust? Săptămâni întregi, luni chiar, trăisem într-un extaz continuu şi, uneori, avusesem chiar certitudinea că unirea noastră e un miracol pe care numai câteva perechi l-au trăit desăvârşit în lume. Şi, cu toate acestea, nici o amintire cerească nu mai rămânea pură, fermă, când - din pretexte stupide - îndoiala începea să mi se strecoare în inimă. În acele momente infernale îmi judecam iubita aşa cum îşi judecă orice bărbat întunecat femeia cu care s-a culcat o noapte; cu aceeaşi cruzime, cu acelaşi cinism, cu aceeaşi demenţă...

"Spun oamenii ca au cautat viata intreaga "femeia ideala", si n-au gasit-o. Absurd. O puteau gasi in orice femeie, dar pentru aceasta le trebuia iubirea aceea adevarata, care sa rupa cercul insului lor, sa infranga instinctul de conservare care ii zidea in fata dragostei, sa anuleze acel abstract dor de "femeia ideala", creat numai pentru confortul lor, pentru odihna lor melancolica si amuzanta; caci e foarte confortabil sa "cauti" vesnic, mai greu e sa gasesti si sa nutresti ca un perfect amant ghimpele acela de iubire."

Modern non-religious man assumes a tragic existence and his existential choice is not without its greatness.

The perspective changes completely when the sense of the religiousness of the Cosmos becomes lost. This is what occurs when, in certain more highly evolved societies, the intellectual élites progressively detach themselves from the patterns of the traditional religion. Periodical sanctification of cosmic time then proves useless and without meaning. The gods are no longer accessible through the cosmic rhythms. The religious meaning of the repetition of paradigmatic gestures is forgotten. But repetition emptied of its religious content necessarily leads to a pessimistic vision of existence. When it is no longer a vehicle for reintegrating a primordial situation, and hence for recovering the mysterious presence of the gods, that is, when it is desacralized, cyclic time becomes terrifying; it is seen as a circle forever turning on itself, repeating itself to infinity.

Man becomes aware of the sacred because it manifests itself, shows itself, as something wholly different form the profane. To designate the act of manifestation of the sacred, we have proposed the term hierophany. It is a fitting term, because it does not imply anything further; it expresses no more than is implicit in its etymological content, i.e., that something sacred shows itself to us. It could be said that the history of religions — from the most primitive to the most highly developed — is constituted by a great number of hierophanies, by manifestations of sacred realities.